Câteva titluri recente – ceea ce înseamnă că marea majoritate sunt din 2023 şi că mă refer anume la cele 2 excepţii, de la data apariţiei lor nu a trecut mai mult de un an şi câteva luni – care stau în portofoliul unei edituri ce uimeşte de la an la an cu bun-gust, rafinament, imaginaţie editorială. Baroque Books and Arts respiră eleganţă! Şi pariază pe hârtie, numai pe hârtie (la un moment dat au şi publicat o neuitată carte: Hârtia. O elegie) – şi nu pe alte formate de carte.

Istoria altfel. Cărţile de istorie – numeroase deja – de la această editură au ceva chic şi, mai mult decât atât, am putea spune chiar oblic în felul în care aleg să spună o istorie sau alta. Sunt fie în răspăr cu un curent majoritar, fie spun o poveste a unei lumi mari pornind de la ceva (mic şi) aparent neînsemnat, fie atacă dintr-un unghi chiar surprinzător o temă sau alta. Recentissima, căci apărută în penultima lună a lui 2023, Nomazii. Hoinari care ne-au modelat lumea de Anthonny Sattin. E o carte tradusă – cum sunt multe altele, probabil că undeva spre jumătate din întreg patrimoniul acestei edituri – de Mihai Moroiu, un senior de rang înalt al tălmăcirilor de mare calitate. „Nu există progres fără mişcare, fără un ciclu de viaţă distinct generat de mişcare, iar nomazii au fost catalizatorii, creatorii şi agenţii de primă importanţă ai reînnoirii sociale”, ne spune autorul cărţii. Şi, prin intermediul a zeci de exemple – care ne vin, cu excepţia celui despre ce a fost cu 10.000 de ani înainte de Hristos (în Paradis – cum menţionează autorul), din cele mai vechi timpuri (cunoscute!) până către zilele noastre –, ne demonstrează, cu asupra de măsură, bivalenţa atât de fertilă a relaţiei dintre mişcările nomade şi populaţii stabile. „Ironia face că, de vreme ce nomazii au păstrat prea puţine dovezi, au înălţat foarte puţine monumente ori pietre votive şi au lăsat extrem de puţine dovezi ale trecerii lor prin lume, o mare parte din materialele pe care ne-am bizuit pentru a spune aceste poveşti au fost scrise de oameni care nu au fost nomazi”, afirmă Anthonny Sattin. Poveşti extraordinare! – să mai adăugăm.

Capitalul de ignoranţă. Dean Burnett! Dr. Dean Burnett! Adică: profesor, neurocercetător la Cardiff University’s Institute of Psychological Medicine & Clinical Neurosciences. Timpul liber şi-l consacră spectacolelor de stand-up comedy şi are un foarte apreciat blog ştiinţific – Brain Flapping – pentru ziarul The Guardian. E un neurolog cu o cotă internaţională excelentă şi cu un snop de cărţi publicate şi de foarte mare succes. Dr. Burnett spune istorii ale creierului uman. La Baroque Books and Arts au apărut, din această suită admirabilă, în ordine: Creierul idiot, Creierul fericit, Creierul psihologic, Creierul mic despre creierul mare. Şi cea mai recentă: Ignoranţa emoţională. Ştiinţa din spatele a ceea ce simţim şi motivele care stau la baza emoţiilor. Titlurile sunt toate – precum se vede – provocatoare. Ceea ce, o dată în plus, ne poate alerta „să nu plecăm după fentă”, să nu le luăm la propriu. Dr. Burnett ştie multă cultură umanistă (o etalează fermecător şi în showurile de stand-up comedy), dar în cărţile sale nu ne spune neapărat şi nici des ceea ce ştim despre fericire sau ignoranţă sau imbecilitate şi prostie de la istorici, economişti sau filosofi. El e aici, în mod vădit, neurocercetător. Şi cred că, apropo chiar de ignoranţa emoţională, „filosofii şi istoricii şi-au făcut treaba, dar acum e timpul oamenilor de ştiinţă să preia cercetarea emoţiilor. Aş spune că am un sentiment bun legat de asta...”. E, adaug, un sentiment bun la lectura fiecărei cărţi care poartă această semnătură; pentru că omul acesta ştie atât de multe şi are o reală voluptate să împărtăşească din ştiinţa sa.

Vin cultural. Vinul e – dacă nu se ştie, ar fi bine să se ştie! – cea mai culturală dintre toate băuturile inventate de oameni (deşi unii nu ar fi neapărat de acord cu această paternitate...). Vinului – în mod aparte vinului ca băutură cu istorie şi cultură (din belşug!) la purtător – i-au fost dedicate multe volume de referinţă la Baroque Books and Arts (linia aceasta editorială a fost deschisă cu un volum al celebrului Bernard Pivot, tradus de Dan C. Mihăilescu). Îi este dedicat chiar şi o colecţie: „In vino veritas”. Fix în această colecţie, cea mai recentă apariţie editorială – nu mai puţin decât o nebunie: Tabelul periodic al vinurilor, de Sarah Rowlands (licenţiată la renumita Leiths School of Food & Wine, din Londra), judecător asociat la International Wine & Spirits Competition şi examinator pentru Wine & Spirit Education Trust. O nebunie fiindcă vinurile sunt chiar aşezate într-un fastuos tabel periodic – cu 127 de elemente licoroase – şi demonstraţia autoareei stă foarte bine în picioare. Logica de organizare a „materialului” lichid (logică nici simplă, dar nici foarte grea; destul de prietenoasă, adesea „face cu ochiul”...) – care se declină într-o nouă modalitate de a privi şi aprecia vinul, amuzantă, concisă şi atrăgătoare: vinuri albe pe coloanele din stânga, rosé în mijloc şi roşii în dreapta şi, pe orizontală, vinuri organizate pe arome. Ceea ce înseamnă că „dacă vă place un element din tabel, în vecinătatea lui veţi descoperi şi altele asemănătoare, care s-ar putea să vă cucerească”. Să adaug doar atât: lectură plăcută la degustare!

Poveste reală I. Wolfgang Beltracchi – acesta e numele principal. E născut în 1951, merge pe 73 de ani, cum s-ar zice. În pozele de pe internet îl veţi vedea adesea râzând; uneori are chiar un rânjet pe figură. Poate exista o explicaţie pentru acest rânjet – nu ştiu dacă şi o justificare. Fiindcă Wolfgang Beltracchi e unul dintre impostorii cei mai străluciţi – dacă poate exista o asemenea categorie! – ai ultimului secol. În alte cuvinte: inclusiv pentru că s-a ocupat de artele vizuale, am putea spune că este un artist al imposturii. Iată cine e, de fapt, omul nostru: „cel mai spectaculos falsificator de lucrări de artă al secolului, pictorul ratat Wolfgang Beltracchi şi complicii săi au pus în circulaţie tablouri pictate de el, pretinzând că ar fi capodopere pierdute, şi redescoperite, ale celor mai mari artişti ai epocii moderne”. Între cei – cu o anume artă, să recunoaştem, falsificaţi – de Wolfgang Beltracchi şi complicii săi: Max Ernst, Georges Braque, Fernand Léger şi mulţi alţii. Şi, desigur, o piaţă de artă care a fost deraiată cu nu puţine, ci multe, zeci, poate chiar sute de milioane de euro. Povestea acestui impostor de rang înalt e spusă în Artă falsă. Bani adevăraţi. Afacerea Beltracchi, excelent documentată jurnalistic de Stefan Koldehoff şi Tobias Timm. Să mai adăugăm, şi nu spre liniştea noastră, din partea autorilor: „ne îndoim că dosarul Beltracchi singur va reuşi să provoace consecinţe profunde pe termen lung, aşa cum au declarat din toată inima mulţi dintre cei direct afectaţi în urma şocului încă proaspăt al scandalului: nu există branşă cu o memorie mai proastă ca piaţa de artă. Deoarece pofta de marfă proaspătă nu cunoaşte margini”.

Să fim „pozitivi” & „negativi”? Cartea aceasta care are găina în titlu nu e una motivaţională. Pentru că nu e – deloc, deloc! – scrisă şi, cu atât mai puţin tradusă (de, acum un deceniu şi mai bine, cel mai sexy intelectual român – Mircea Vasilescu) ca şi cum ar fi o banală „lucrare” motivaţională. Iată titlul complet: Mai întâi a fost găina... poate. 52 de povestiri despre optimism şi despre contrariul său, despre oameni, mâncare, vin, viaţă şi dragoste. Cam lung, nu? Şi eu aş fi crezut aşa, cu această nuanţă: subtitlul e pus la ediţia română ca un „cârlig” mai bun pentru cititori. Titlul, încă o dată, e un cârlig excelent. Pentru că, mai întâi, cartea aceasta este „un manual de criză, o carte inteligentă şi senină care te învaţă cum să zâmbeşti din nou”. E cu un replay prelungit şi, din alt unghi, „o carte inteligentă şi senină care te învaţă cum să zâmbeşti din nou. Poate”. Mai precis şi mai bine centrat: „52 de povestiri care au făcut istorie – istorie cu I mare, de la Garibaldi la Cezar, de la Napoleon la Mbappé, de la Manzoni la Socrate, de la Kant la Kafka, plus poştaşul din Langa şi viitorul visat pentru nepoţii săi: faptele memorabile, capodoperele, iubirile absolute, ideile geniale au fost, sunt şi vor fi întotdeauna călăuzite de optimism. Poate”. Criza, cuvântul ca atare, se scrie în Orientul mijlociu din două ideograme compuse: una înseamnă „risc, pericol”, a doua, „şansă, oportunitate”. Unele cărţi sunt grele, apăsătoare, apocaliptice; nu şi aceasta – care duce cu ea, subtil, un optimism moderat, bine calculat. Aş propune: să fim, mai ales, pozitivi!

Bizanţul altfel. O altă linie editorială urmărită cu o admirabilă consecvenţă la BBA e aceea care „reciteşte” şi „rescrie” istoria Bizanţului. Simplu spus: e o istorie mult mai nuanţată şi mai aproape de ceea ce a fost cu adevărat această lume fabuloasă, în ultimele secole adesea redusă la aerul uscat al mult prea multor locuri comune şi prejudecăţi ieftine. Judith Herrin ne-a oferit, prin intermedierea BBA (şi, de fiecare dată, a traducătorului Mihai Moroiu – al cărui elogiu l-am făcut mai sus) câteva cărţi despre Bizanţ; între ele, Miracolul Bizanţului. J. Herrin şi, mai ales, Jonathan Harris – extraordinarul profesor de istorie a Bizanţului de la University of London. Bizanţul şi cruciadele este cel mai recent titlu (a apărut în toamna anului trecut) din suita de la BBA a lui J. Harris. Înaintea acestuia: Bizanţ, Introducere în istoria Bizanţului, Constantinopol, capitala Bizanţului şi Sfârşitul Bizanţului. Toate cinci: admirabile! Bizanţul şi cruciadele, în câteva vorbe: pentru 7 secole, centrul lumii nu a fost Roma sau Ierusalimul, ci Constantinopolul, nu mai puţin decât capitala Imperiului Roman de Răsărit. Bizantin era, pentru mult timp, a fi în centru: şi în bine, şi ca ţintă. „În acelaşi timp, bogăţiile şi sofisticarea marelui oraş au lăsat o puternică impresie în rândul cruciaţilor, care, în cele din urmă, a fost fatală pentru încercările de a reface unitatea creştină. În aprilie 1204, Cruciada a IV-a, condusă de dogele veneţian Henrico Dandolo, a cucerit şi a prădat Constantinopolul, anunţând sfârşitul unei dominaţii bizantine, aproape milenare, în Răsărit”, scrie J. Harris. Mai departe ştim: slăbit, Constantinopolul cade peste 2 secole şi jumătate, la 1453.

Curat. Dominique Loreau este, în mod evident, o mare „locomotivă” editorială pentru Baroque Books and Arts. Am numărat până acum nu mai puţin de 14 titluri care există pe un interval care acoperă mai mult de un deceniu; probabil că nu există niciun alt autor sau nicio altă autoare care să fi publicat mai multe cărţi decât D. Loreau la această editură. „Stabilită în Japonia de peste douăzeci de ani, Dominique Loreau este pătrunsă de maniera de viaţă a ţării sale de adopţie, ce se bazează pe principiul Moins pour plus aplicat în toate domeniile, de la materie până la spirit”, ne spun editorii săi români. Şi, tot ei: „Dominique Loreau transpune principiile Orientului pentru Occident, plecând de la dictonul japonez care spune că: Perfecţiunea nu constă în a face lucruri neobişnuite, ci în a face lucruri obişnuite într-un mod neobişnuit”. Aş plusa: Dominique Loreau deţine şi harul de a spune altfel, de a scrie într-un mod neobişnuit despre lucruri obişnuite. Arta de a face curat în casă şi în suflet e, în mod explicit, o ilustrare a celor menţionate mai înainte. Tema curăţeniei exterioare se declină din tema curăţeniei interioare şi cele două se potenţează reciproc: aceasta este logica – care merge „în spirală” – a demonstraţiei şi, totodată, a pledoariei pe care o face D. Loreau în această carte în care sunt convocate mari nume ale gândirii occidentale şi orientale, laolaltă cu nume care au ceva important de spus şi care ar fi rămas altfel perfect anonime. Încă un detaliu: „menajul… iată prima şi cea mai simplă dintre lucrările inimii“ – e un citat remarcabil (dintr-un sociolog rafinat, Jean-Claude Kaufmann) pe care îl umple fastuos cu argumente şi exemple Dominique Loreau.

Carte regală. De fapt, când vorbim despre acest autor, pluralul e mult mai nimerit: cărţile regale! Autorul? Cu conexiuni regale şi, de asemenea, o altă „locomotivă” editorială pentru BBA (9 titluri aici, până acum!): Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut la 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau. Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prinţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a. Împreună au trei copii. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic. Ei bine, Regina sau monarhia fără rezervă – cel mai recent dintre cele 9 titluri româneşti menţionate mai înainte ale lui von Schönburg – vine cu o promptitudine „ceas” (ediţia românească a fost publicată la câteva săptămâni după ediţia originală, germană!), imediat după Rezerva, mult controversata carte despre viaţa Prinţului Harry, e drept, scrisă cu un sau, mai bine spus, de un ghostwritter de geniu, J. H. Moehringer (apropo de el: vă faceţi o mare bucurie dacă veţi ajunge la Dulcele bar). Regina sau monarhia fără rezervă e, titlul orientează deja, un argument „pro”, desigur. În sensul acesta, în care ne spune autorul cărţii: „când a fost răsturnat de pe tronul Egiptului, în 1952, cu un an înainte de încoronarea Elisabetei, se pare că Farouk ar fi profeţit: «Peste o sută de ani nu vor mai exista decât cinci regi. Cei patru din cărţile de joc şi regele Angliei»“.

Doctorul Artă. Autoarea: Amy E. Herman – istoric de artă şi avocat. Tot despre ea: a fondat organizaţia The Art of Perception, Inc., din New York, care desfăşoară cursuri de dezvoltare profesională pentru lideri din întreaga lume, de la agenţi în servicii secrete până la corporatişti. Ţine conferinţe la nivel mondial, este prezentă în emisiuni la CBS Evening News, BBS şi publică articole în New York Times, Wall Street Journal, Daily Telegraph, New York Daily News, Smithsonian Magazine şi Philadelphia Inquirer. Cartea: Psihologia artei, cu subtilul Arta de a rezolva problemele cu artă. Să îi spunem metodă ceea ce face Amy E. Herman? Nu ar fi nepotrivit. Pentru că, aşa cum ne spun şi editorii săi din România: demonstrând o capacitate ieşită din comun de a identifica soluţii, Amy E. Herman ne învaţă să vedem lucrurile într-un mod diferit, recurgând la artă şi dezvăluind căi pe care altfel le-am ignora cu seninătate. Pe scurt: arta – de la pictură la arta cinematografică – e convocată pentru a confrunta problemele (mari sau de etapă) ale oamenilor. Care lucrează, de pildă, la: FBI, NATO, Departamentul de Stat, Interpol, Scotland Yard şi în multe corporaţii de top. Iată câţiva dintre aliaţii lui Amy E. Herman: Théodore Géricault, Kehinde Wiley; Janine Antoni; Pablo Picasso; Kitagawa Utamaro; René Magritte; Egon Schiele; Hans Holbein cel Tânăr; Kerry James Marshall; Karen Zack; Édouard Manet; Félix Vallotton; Jan Brueghel cel Bătrân. Să mai spunem că Amy E. Herman a publicat în 2014 o altă carte – titlul ei: Inteligenţa vizuală. Ceea ce avem în aceasta, mai recentă, reprezintă – mărturia e chiar a autoarei care expune şi un context personal şi dramatic (a trecut printr-o mare cumpănă legată de sănătate) – un „next level”. Elegant şi plin de şarm!

Poveste reală II. Stéphane Breitwieser – acesta e numele principal. El e marele personaj al cărţii Hoţul de artă, subintitulată o poveste adevărată despre pasiune, obsesii periculoase şi un delir de hoţii monumentale. Stéphane Breitwieser e născut în 1971, este, nici mai mult, nici mai puţin, cel mai prolific hoţ de artă cunoscut din întreaga istorie a omenirii. A furat între 1995 şi 2001 (când a fost şi prins, de altfel) peste 240 de lucrări de artă şi alte exponate din 172 de muzee sau alte locaţii europene unde era expusă artă; statistic, cam un furt la 15 zile. Valoarea bunurilor artistice furate de Stéphane Breitwieser depăşeşte 2 (două) miliarde de euro. „Întotdeauna la lumina zilei, din muzee uriaşe sau mărunte, din castele sau case memoriale, numai în timpul programului, discret, silenţios, sub ochii agenţilor de securitate, singur sau asistat de prietena lui, doar cu un briceag elveţian mânuit cu iscusinţă, fără să distrugă nimic, fără urme, fără remuşcări. Şi fără să fie prins, timp de şase ani”. Ce a furat? Iată: „Cranach, Bruegel, Boucher, Watteau, Goyen, Dürer – atât de mulţi, încât cele două camere păreau un uriaş vârtej de culori, amplificat de strălucirea fildeşului, adăugat la sclipirea argintului, înmulţit cu puterea aurului. Picturi în ulei, în principal din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, realizate de maeştri ai stilurilor Renaşterii târzii şi Barocului timpuriu, cu detalii savuroase şi pline de mişcare şi viaţă. Portrete, peisaje, peisaje marine, natură moartă, alegorii, scene rustice, scene bucolice”. Povestea acestei suite extraordinare de hoţii e spusă de Michael Finkel. Jurnalistul american spune şi ce i s-a întâmplat la prima întâlnire cu „personajul” cărţii sale – e relatarea năucitoare care deschide o poveste u-lu-i-toa-re!